Ce am invatat despre somn, lacrimi, diversificare si iubire in aproape sase ani de copilarie

"Mami, asa faceam eu când eram mic? Asta am spus eu, mami?"
Se uita la mine cu ochii mari si se cuibareste in brate ascultand cum ii citesc din "Albumul bebelusului", iar eu citesc toate bucuriile si nu pot sa nu ma gandesc la clipele cand simteam o oboseala mare si totusi scriam, ii scriam "Scrisori pentru baietelul meu".

Fiul meu va implini in curand sase ani si inca sunt totul. Am langa mine o minune si sunt extraordinar de binecuvantata, stiu si ma bucur enorm pentru asta. 

Adesea cand privesc in urma rad pentru ca inca nu am ajuns la 18 ani cum radea sotul meu si totusi...a crescut. Prea repede. Minunea mica devine mare. 

A venit clipa sa plece singur la prieteni si sa par ca nu mai exist pentru ore si ore. A venit de ceva timp.

A venit noaptea mea cu somn pe-ndelete in camera lui pe care o adora si nu vrea langa noi. De ceva timp adoarme langa povesti sau singur. Fara niciun alt efort decat acela de a-i fi acceptat clipele de "lipiceala" si "frica de a fi singur" fara mami langa el. Noptile cand se trezea des au trecut, oare au fost ele vreodata? 

Au fost multe, multe, multe. Nopti de crestere cand laptele mamei era esential si bebe stia asta, nopti cu multe cantece pentru linistire, nopti de dinti, de masele, de dureri de crestere, de cosmari. 
Ei acestea mai sunt. Cosmarurile si nu dorinta de lapte ii dau batai de cap si vocea mea il linisteste inca. Cata putere am si cata bucurie sa o pot folosi spre pacea fiului meu. 

Mesele cu farfurie si lingura:) dureaza in continuare atat cat isi doreste el, mai mult sa mai putin. Le respecta, le asteapta cuu drag si ii sunt placute. E masa in familie despre care povestesc adesea - ritualul amintirilor placute. Punem acum masa impreuna, stam impreuna sa gatim, alegem meniul impreuna si respect ideile si sugestiile copilului meu. 

Isi pune singur masa si isi strange singur vasul, uneori. ;-) Iti zambesc pentru ca primele lui mese insemnau multa multa mancare pe jos, bucatele. Paste de orez in urechi si printre haine, mergeam direct la casa sa faca baie. Acel copil pentru care am inteles minunea hranei cu manuta si niciodata nu am intervenit sa nu faca mizerie, a deprins ideea de a fi curat si este extraodinar de atent sa nu se faca mizerie, sa se spele pe maini dupa masa inainte de a merge la jucariile sale LEGO.

S-au incheiat clipele cand eram impreuna la baie. Stii, acele momente de lipsa de intimitate. Gata cu ele, el alege singur, fara presiune sa fie la baie, iar eu fac linistita cada cu aromoterapie sau dusul luxuriant visat. De ceva timp, nu imi amintesc cand a inceput sa se distanteze dar probabil foarte natural incat sa nu imi mai "fur" acest timp.  

Am inteles acum dupa imediat 6 ani de copilarie, cum lacrimile vindeca mai usor decat cuvintele. Sunt mai usor de eliberat decat cuvintele si uneori au puterea de a da uitarii tristetea, spre deosebire de cuvinte. Cand ai vorbit, sunele raman pictate pe peretii de sticla ai sufletului de copil si de parinte. 

Stiu acum sa ii observ reactiile si stiu cand vrea sa isi vorbeasca plansul de alta data.Clipele cand nu stiam de unde vin supararile sunt acum date uitarii, el imi vorbeste si imi spune ce simte si ce il sperie. Are insa intrebari grele pentru mine si uneori raspunsurile nu il multumesc.  Nici pe mine nu ma multumesc dilemele lui morale. 

Ieri a inventat din nou o poveste. A citit. A calculat cu mii si si-a luat o carte cu animale in liniste sa citeasca. A stat cuibarit langa mine si fiecare coloram avandu-ne unul pe altul suport pe canapea. Stiam ca va veni o vreme, mai repede de 4-5 ani cand ma va lasa doar sa-l privesc cand va scrie el in caiete si jurnale.  

Ma gandesc inca si acum la el ca la o minune si inca nu cred ca vreodata il voi putea privi altfel. Pentru mine modul in care fiul meu  a venit in viata mea este o mica minune pentru ca dragostea la care am tanjit, in sensul acceptarii totale a fiintei mele si a ceea ce sunt exista in ochii fiului meu. Stiu ca e inca micut, dar pentru mine amintirea ei va fi in continuare o binecuvantare si sper, cat sper ca in umbra anilor ce vin sa nu se piarda din mine bucuria si certitudinea acestui sentiment. 


Fiul meu m-a invatat sa ma iert. Sa stiu ca nu am nevoie de cat de mine insami pentru asta.

M-a invatat sa incerc noul si sa cad eroic chiar daca nu credeam, sa reusesc chiar daca nu-mi dadeam o sansa. 

Fiul meu mi-a dat senzatia ca exista o iubire intre oameni pentru care merita oricand sa dai cea de a doua sansa.

Am regrete si eu, am multe lucruri in traista sufletului. 
Privind in urma la acesti sase ani, cat as vrea uneori sa fi fost mai atenta la el, la ce ma invata, decat la frica mea de boli, la tristetea sau oboseala mea, la ce ar insemna "reusita mea ca mama". 

Tot el m-a invatat sa ma iert si stiu, chiar stiu ca atat am putut eu atunci sa fac, din diverse motive.  

Asta va doresc si voua, sa stiti ca in curand, va creste, vor creste. Atat de repede mirosul de bebesulus si cuvintele stalcite dispar, le retinem noi si ei cresc si cuvintele lor dispar. 

"Dei, tu crezi in magie?", l-am intrebat cand aveam aproape 5 anisori, iar el mi-a raspuns "Mami eu cred in orice".  

Vedeti, langa copiii nostri suntem cu totii in "Tinutul "Copilariei".

Eu, tu, noi parintii, ii suntem gardieni si vrajitori si cavaleri si zane si fluturi si buburuze deopotriva. 

E important sa stim acum cand ei abia deschid ochii spre lume spre ce ne straduim sa ii ghidam, acum cand ii crestem pe copiii nostri nu la 10 sau 14 ani. 
Vine clipa cand poarta copilariei se deschide. Apoi se inchide.
Pe vecie...ar spune fiul meu.
 
Copiii nostri pleaca si duc cu ei lumina amintirilor si dragostea pusa in ele. 
Beculetele de lumina pe care le-au adus cu ei in lume pleaca impreuna cu acestia intr-o lume unde noi ne pierdem puterea pentru ca magia isi pierde la randul ei puterea de a fi crezuta.

Ma intreb, oare i-am pastrat fiului meu lumina prin acceptare, prin clipe de bucurie, prin incredere in el asa cum avea nevoie?

Conteaza la final cat am iubit, cat am iertat, cat am daruit. Cata rabdare am avut pentru ca uite, incet eu sunt exemplul viu :-) ca nu e nevoie de o vescinie, din contra.

Stiu sigur ca am primit pana acum incredibil de mult. Nimic nu ma putea pregati pentru bucuria de a-i fi mama acestui copil. 

Tu esti cu siguranta parintele potrivit pentru copilul tau. Pretuieste clipele astea de acum. 

Ianu.Un invingator.

Acest este primul material scris de o alta persoana decat autoarea blogului. El este publicat cu tot dragul din dorinta de a sprijini cu experienta proprie cat mai multi parinti dornici sa inteleaga beneficiile metodei baby led weaning - autodiversificare pe termen lung.  

 

Am decis sa incepem impreuna cu voi cu o experienta extraordinara a unui copilas atat de viteaz si intelept, un invingator, pe care sigur il veti indragi, asa cum am ajuns la randul meu sa o fac citind acest articol.

Autoarea articolului: Nidelea Vaia Nicoleta, mamica lui Ianu 

Copiii sunt persoane distincte de noi, cu personalitatea si gusturile lor. Mi-am privit mereu copilul ca pe un miracol si m-am lasat dusa de manuta lui in  lumea lui, frumoasa, fantastica, descoperindu-o cu multa bucurie. 

A fost o sarcina toxica din prima saptamana pana la ultima, traind doar cu perfuzii. Trebuia sa fie o balanta linistita, dar el a decis sa vina pe lume leu, la doar 29 de saptamani, prematur, dismatur, cu diagnostice ce se intind pe jumatate de pagina.  

Alaptarea a fost singura solutie si doi ani de zile a supt la cerere cand/cat/unde a vrut. Pediatra din acea vreme devenise obsedata de diversificare cand Ianu avea numai  6 luni si o saptamana reale, 3 luni corectate. In cabinet, cu multa inteligenta,ca sa nu ii zic altfel, a primit prima portie de cereale puse in laptele muls de la mine. 

Reactia copilului a fost urata. A urmat a doua si ultima portie. Nu stiam nimic despre autodiversificare,dar am zis ca se va diversifica atunci cand va sta el in fundulet. Nu pot sa scriu ce urari am primit de la dna doctor, de la care m-am si retras. 

A stat in fundulet la 9 luni si jumatate, adica 6 luni si o saptamana corectate. Si asa a inceput aventura noastra in care l-am avut permanent pe tati drept cel mai mare aliat.

E o aventura  sa optezi pentru autodiversificare cand copilul tau are la 6 luni corectate 4,5 kg si 56 de cm, dar e un prematur vorbaret deja. In ochii celorlalti e o nebunie.

Mai era un obstacol de care trebuia sa tin cont: fusese gavat o luna si intubat, deci sanse mari,confirmate,sa faca intoleranta la solide. Si totusi am decis ca Ianu va sti exact ce vrea. 

Prima masa, o pictura pe el, pe jos, pe masa, dar marul copt, un deliciu.

Ceilalti au trecut la ofensiva super agresiva, noi, in replica, am scos toate covoarele din casa. Ianu a ales intotdeauna numai ce si-a dorit, bucati cremoase, putine, extrem de putine, 20-30 de gr la o masa,fara program. 

Niciodata nu m-a deranjat ca face mizerie, nici nu cred ca am folosit cuvantul asta vreodata in prezenta lui. Masa e ceva frumos, am ras copios ca mami facea si ea gomaj. 

La oferta incredibila de ficat de pui cu galbenus de ou si branzica data la telefon, Ianu molfaia mandru dintr-un avocado cu ceapa sau morcovi cu galbenus de ou,pentru ca avea el combinatiile lui. Au fost situatii cand le pasa cu manutele si iesea un piure si asa le manca. A invatat foarte repede sa mance cu lingurita. 

Continuam alaptarea. Din pacate primul semnal de alarma, faptul ca nu este in regula a venit la un an si doua luni.  6,5 kg si un diagnostic crunt: sindrom sever de malabsorbtie cu mortalitate de 80%. Ce e de facut? 

In Romania se da lapte praf, ceea ce pentru noi era exclus. Am adus de afara tot tratamentul, lipide cu lant mediu de trigliceride  din nuca de cocos si am continuat  autodiversificarea. 

E adevarat ca au fost nopti in care nu am pus geana pe geana. Tin minte si acum ca la un an a ales singur doar galbenusul de ou de prepelita si a mancat doua pentru prima data. Efectiv erau irezistibile.Parinti iresponsabili, nu-i asa? 

De fapt, copilasul avea anemie, aveam tot noi sa o aflam in urma analizelor.. Cand de mult unt manca, singurel, din pachet, ca e mai atractiv, nu? Aflam ulterior ca avea alergie la proteina din laptele de vaca, iar untul are cantitate minima, dintre toate lactatele,alaturi de smantana, pe care a devorat-o.

Carnea. Ehe , e o poveste frumoasa in care ni s-au cumparat gaini de tara si vitei cat sa deschidem un restaurant. Cred ca de atunci urasc carnea de vita, cata am mancat. 

Nu o sa uit manutele lui mici cum au luat prepelita si nu i-au mai dat drumul decat sub forma de oase. La 1 an si 4 luni, Maria Sa, vazand ca mami aduce varza acra pentru sarmale, s-a uitat curios la ea, apoi, spre marele soc al privitorilor, a inceput sa manance. Minunata! Cel mai tare laxativ, ca doar avea dolicomegacolon.

Eram mandra de el. Alegea alimentele atat de ferm incat am trecut la a doua etapa, in conditiile unui tratament pe care am dat 15.000 de euro si al sfaturilor incredibil de agresive cum sa imi ingras copilul.

Acum i-am adus pe masa, asa cam la 2 ani, farfuria si alimentele multe, puse ca domnul sa isi faca meniu. La doi ani? Da, la doi ani. Pot spune cu mana pe inima ca acest copil isi pune singur pe farfurie ce sa manance de la doi ani si jumatate,direct din frigider, daca vrea. 

Cum adica direct din frigider? Pai de la un an si jumatate a descoperit acolo ceva irezistibil, niste galustee si nu se facea sa ma astepte, asa ca a mancat tacticos, cu manutele. Nu, nu a avut niciodata rosu in gat si a luat o singura data antibiotic,cand a luat o bacterie urata de la gradinita.

Manca deja toate legumele, alegea singur fructele, cu mari pasiuni pentru piersici, portocale si pepene. Ori fi laxative? O fi avand nevoie?

Vin si primele analize bune, el incepe sa asimileze. Am plans de fericire, am imbratisat oameni necunoscuti pe strada.

Pe la 3 ani si un pic tai un porc.  Treaba multa, strumf prin casa. Ma duc prin casa si cand revin, scena soc: Ianu cu o jumara in mana si ceapa in alta, ma anunta ca i se par delicioase. Achiesez. 
In maxim o luna singura carne pe care o va manca va fi cea de porc tanar de tara, fara grasime si cea de prepelita, alternativ. 

Vitelul l-a refuzat. Inutil sa zic ca IgE ul specific la proteina din carnea de vita e mult peste limita.

La trei ani si jumatate mi-a dictat prima lui reteta de prajitura, explicandu-mi gustul ingredienteleor. A iesit delicioasa.

Ianu are aproape cinci ani si nicio reactie alergica la mancare. E lider innascut si toata increderea aceea imensa pe care am avut-o in el, mi-o rasplateste cu aceeasi incredere imensa pe care el insusi o are in el.

Stiu ca oriunde ar fi, daca i se face foame si are alimente la indemana, nu va cere nimanui sa ii puna masa,pentru ca o poate face singur. 

Asa cum mai stiu ca autodiversificarea si alaptarea sunt compelmentare si ca increderea pe care o aveti voi in alegerile copilului vostru il ajuta sa devina plin de incredere el insusi.

Singurul sfat: nu ascultati niciun sfat impotriva autodiversificarii!